SECŢIUNEA IV:

CARACERISTICI ŞI EVOLUŢII ALE CERAMICII “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

CAPITOLUL 11. Fabricaţia

[p. 162]

11.1. Pasta ceramică

În mod tradiţional, cultura Ipoteşti-Cândeşti a fost împărţită în două areale:

- cea de vest (cu sensul exact: vestul Munteniei), definibilă printr-o pastă ceramică realizată din amestecul argilei cu mai mult sau mai puţin nisip, respectiv arealul Ipoteşti;

- cea de est, respectiv arealul Cândeşti, definibil prin existenţa, în paralel cu specia nisipoasă, a unei specii având drept degresant cioburile pisate, precum şi specii hibride. În acest ultim areal erau incluse şi siturile din Bucureşti şi împrejurimi[6].

Astăzi lucrurile par ceva mai complicate.

Arealul răsăritean al culturii pare să se împartă în două zone distincte. Prima este compusă din siturile aflate la limita dealurilor subcarpatice, numită deja aspectul Târgşor; nu vom uita că acest aspect înseamnă în primul rând o anume morfologie (care nu este valabilă pe toate siturile, ca de pildă la Budureasca), însă este convenabil ca sub umbrela acestei convenţii (“aspectul Târgşor”) să adăugăm o a doua caracteristică: în acest areal nord-muntean specia ceramică cu cioburi pisate are degresanţi mult mai mari decât cei specifici în siturile bucureştene[7]. Această caracteristică apare din fazele cele mai timpurii şi este o certă moştenire de factură locală, caracterizând în egală măsură ceramica din secolul al III-lea. Este de menţionat că cioburile pisate în pastă caracterizează ambele specii de tehnică a modelării, dar este mai frecventă la ceramica modelată cu mâna.

[p. 163]

Lipsind statisticile, pentru ambele areale, este greu de făcut o apreciere asupra frecvenţei speciei cu cioburi pisate pentru siturile bucureştene. Iată un centralizator pentru Ciurel, pentru care comentariile raportului sunt mai generoase:

Statistica pe complexe şi faze de evoluţie (cele două faze rezultate din analiza morfologică) nu a produs rezultate spectaculoase (nici nu era de aşteptat), între cele două orizonturi apropiate de locuire neapărând diferenţe de compoziţie a pastei, dar nici de culoare sau tehnici de modelare (cu excepţia, bineînţeles, a B.1B). Impresia de ansamblu este că pasta cu cioburi pisate este mai degrabă o prezenţă accidentală, traductibilă într-o expresie de ordinul a 10-20%. Această impresie, pentru ceramica bucureşteană, este întărită de statistica realizată pentru inventarul ceramic al aşezării de la Vadu Anei[8]. Pe ansamblu, 56% din cazuri au fost notate ca având ceramică pisată în pastă; este însă de făcut menţiunea că ceramica este foarte bine pisată, toate fragmentele sunt mai mici de 4 mm., iar astăzi suspectez că în unele cazuri ar fi vorba despre mici oxizi de fier şi nu de cioburi pisate. Diferenţa faţă de Târgşor este foarte substanţială: la Târgşor este imposibil să nu vezi bucăţile grosolane, care ies la suprafaţă, în timp ce la Vadu Anei este foarte posibil să nu le vezi, fiind prea mici. Puţinele referiri de acest gen din alte rapoarte configurează un peisaj asemănător. Astfel, pentru Soldat Ghivan se remarcă faptul că în B.8 pasta vaselor conţine “mai multă ceramică pisată” (indicând indirect o stare de anormalitate, necaracteristică), iar în mod excepţional au fost sesizate şi paie în pastă (în B.12)[9]; această din urmă observaţie a fost făcută şi pe lotul de la Vadu Anei, având tot un caracter accidental[10]. La Străuleşti-Măicăneşti pasta ceramică este descrisă ca având mult nisip, sau chiar pietriş mare, iar cioburile pisate se găsesc ocazional la ambele specii de modelare[11]. Iată deci că şi în acest caz vom putea folosi noţiunea de aspectul Străuleşti pentru a defini nu numai o formă, dar şi un tip de fabricaţie, care este intermediar între aspectul nord-muntean (Târgşor) şi cel vest-muntean (Dulceanca). În fine, să spunem că foarte probabil există mult mai multe nuanţe regionale; astfel, despre ceramica lucrată cu mâna

[p. 164]

de la Radovanu[12] se spune că are o pastă cu argilă amestecată cu nisip, cioburi pisate şi pietricele (în această ordine). Deoarece de cele mai multe ori nici nisipul nici pietricelele nu sunt aditivi (ci rezultatul selecţiei neglijente a lutului), aparţinând argilei folosite, deduc că cioburile pisate sunt adăugate argilelor mai sărace în nisip şi că foarte probabil cazul cu cioburi pisate este majoritar.

Pentru vestul Munteniei vorbim deci despre aspectul Dulceanca, caracterizat de o pastă ceramică nisipoasă, fără cioburi pisate şi în general cu o sortare destul de bună. Informaţii cu caracter mai sistematic asupra compoziţiei pastei avem numai pentru Dulceanca I; astfel, în trei cazuri[13] se menţionează prezenţa prezenţa unor fulgi de mica în compoziţia pastei, ceea ce ar putea fi un indicator al unor importuri[14], având în vedere că sunt produse ale roţii rapide. Sortarea argilei este cert mai bună decât în teritoriile centrale şi nordice ale Munteniei, la care se adaugă aplicarea cvasi-sistematică a angobei (numită frecvent “baie de lut”). Nu am reuşit să sesizez diferenţe între aşezările de la Dulceanca. În privinţa Ipoteştiului, raportul descrie o pastă nisipoasă (uneori în exces), de cele mai multe ori un nisip fin, prezenţa pietricelelor fiind mai mult accidentală[15]. Excesul de nisip în pastă a fost sesizat şi pe un alt sit timpuriu din zonă, la Copăceanca.

Acest aspect vest-muntean are o punte şi dincolo de Olt, la Vadu Codrii, unde pasta ceramică este şi ea nisipoasă, fără cioburi pisate[16], adăugând imediat că sortarea pastei ceramice este destul de slabă, cel puţin pentru inventarul recuperat în 1997. Interesant este că de cum ne îndepărtăm de Olt, spre vest, peisajul se schimbă iarăşi.

Ceramica tradiţională din Oltenia, de factură dacică, din secolele III-IV, are o pastă caracterizabilă prin excesul de nisip, ceea ce o face friabilă[17], fapt care se transmite – după cum am văzut – ceramicii de la începuturile orizontului Ipoteşti-Cândeşti din vestul Munteniei. Vorbind despre moşteniri, să precizăm că ceramica lucrată cu mâna de la Dulceanca, din aşezarea de secol III, are şi ea, ocazional, cioburi pisate în pastă[18], element care apropie mai mult ceramica secolului al VI-lea de Oltenia, decât de tradiţiile locale. Ceramica pisată în pastă nu are tradiţie la vest de Olt, dar apare la Gropşani, în aşezările secolelor V-VI. Să vedem dacă putem obţine ceva din selectarea informaţiei referitoare la acest aspect (sunt notate cu GGG – Gura Gurgotei şi cu GO – Ovrei):

[19] [p. 165][20]

Ordinea fazelor este cea argumentată anterior, în două rânduri[21], respectiv începând cu complexele cu predominarea ceramicii lucrate la roată (notate orizontul A), cu aşezarea de la Ovrei în poziţie intermediară (B1) şi încheind cu complexele cu predominarea ceramicii lucrate cu mâna de la Gura Gurgotei (B2). Din parcurgerea tabelului rezultă clar că cioburile pisate în pastă sunt, pe ansamblu, o prezenţă mai degrabă sporadică; în detaliu, însă, specia de pastă este prezentă în 62,5% din complexele seriei A, 100% din complexele seriei B1, dar lipseşte în seria B2. Concluzia nu poate fi decât una singură, şi anume că “inovaţia” (pentru Oltenia) s-a produs între fazele B2 şi B1 (în această ordine). Observaţia pare întărită de două alte detalii: amintirea ceramicii cenuşii pare mai puternică în orizontul B2 (43% din complexe) decât în orizontul A (25% fără L.9) – deşi absentează (ciudat!) din orizontul B1; prezenţa masivă a tipsiilor este semnalată în două complexe ale seriei B2 (L.2 – 7 exemplare; L.8 – 9 fragmente de la un număr neprecizat de piese), dar numai într-un complex al seriei A (L.11 – 6 exemplare), ceea ce confirmă existenţa masivă a tipsiilor încă din orizonturile cele mai timpurii.

Aceste constatări nu răstoarnă schema cronologică generală, dar o nuanţează, explicând indirect supoziţia că mai multe situri din Muntenia, suspectate de a fi timpurii (în primul rând datorită gabaritului mare), în ciuda raportului primitiv al tehnicilor de modelare. Ne amintim, de altfel, că mediile volumelor şi dimensiunilor din fazele A şi B de la Gropşani se prezentau în ordinea B-A, ceea ce provocase la momentul respectiv un pic de nedumerire. În această situaţie, vom lega momentul maximei expansiuni a ceramicii modelate la roată de momentul istoric al restaurării puterii romane la Dunăre, în primul rând de domniile lui Anastasius şi Justin, eventual de prima decadă a domniei lui Justinian, ceea ce trebuie să fi avut legătură cu reorganizarea activităţii meşteşugăreşti la nord de Dunăre (cel puţin în Oltenia).

Ceramica modelată cu mâna cu cioburi pisate în pastă reapare la Făcăi, la sud de Craiova. Materialul ceramic este puţin şi prost publicat, însă autorul săpăturii face o observaţie interesantă, şi anume că această specie de pastă este specifică numai unor forme care se apropie foarte mult de tradiţia slavă (dar au baza lată; am spus deja “aspectul Târgşor”!), dar nu şi formelor înalte, suple, cu bază îngustă (deci tradiţia dacică locală)[22]. Situaţia de la Făcăi nu se pretează la mai mult decât o speculaţie, iar concluzii

[p. 166]

ferme nu se vor putea formula decât pe baza unor rapoarte care să permită coroborarea unor forme la specii de fabricaţie; ipoteza este însă că această tehnologie pătrunde dinspre nordul Munteniei, în asociere cu forme specifice (identificate şi pentru finalul secolului al VI-lea, la Vadu Codrii).

Aşa cum am văzut în capitolul 9, specia de pastă cu cioburi pisate apare, tot relativ sporadic, pe toată linia olteană a Dunării [revezi Ostrovul Mare sau zona Porţilor de Fier]. Dacă în raportul din 1967 referitor la săpăturile din Ostrovul Banului Petre Diaconu trăgea concluzia naturală că locuitorii vor fi fost slavi – judecând după tipul de cuptor şi pasta ceramică, la nivelul cunoştinţelor acelui an – astăzi ambele argumente sunt de respins. Nu este de respins ipoteza în sine, dar nu prin argumentele aduse, ci prin chiar poziţia geografică a aşezării, într-un punct strategic care, fără nici o îndoială, era controlat de avaro-slavi în secolul al VII-lea. Nu există însă nici un alt argument, nici pe motive legate de studiul ceramicii, nici în legătură cu tipul de locuinţă.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – tehnici de modelare

---

[6] TEODORESCU 1964, 1971; FERCHE 1984.

[7] Este demn de semnalat că nu am ajuns la această concluzie prin litera rapoartelor (care de altfel pentru aria nord-munteană sunt cvasi-absente), ci prin experienţa directă, având ocazia să văd ceramica de la Băleni şi Târgşor. Absenţa criteriilor de apreciere a făcut ca timp de 40 de ani nimeni să nu remarce (cel puţin în scris) acest fapt, altminteri evident.

[8] TEODOR E. 2000 a, p. 129.

[9] Descrierea ceramicii la FERCHE & 1981, p. 295-319.

[10] Iarba poate ajunge accidental în pastă, în procesul de pregătire a pastei (TROHANI 2000, p. 164, unde vorbeşte despre tehnicile de eliminare a unor aditivi nedoriţi), deci nu constituie o caracteristică culturală.

[11] CONSTANTINIU 1965 b, p. 182; în special la cea de tip arhaic.

[12] COMŞA 1975, p. 336.

[13] FERCHE 1974, piesele ilustrate la fig. 75/2, 7 şi 84.

[14] Repet aici că studiul argilelor locale poate fi foarte important pentru depistarea unor importuri.

[15] ROMAN & 1978, p. 78-79. Într-o lucrare mai veche (DIACONU P & 1967) Petre Roman afirmă că la Ipoteşti există şi specia cu cioburi pisate. Nu ştim când a spus adevărul. Prezenţa acestei specii nu ar fi atât de surprinzătoare, astăzi, faţă de cum putea pare cu 30 de ani în urmă, datorită situaţiei din Oltenia.

[16] NICA & 1994, p. 62.

[17] POPILIAN 1976, p. 133; POPILIAN & 1979, p. 209; POPILIAN 1983, p. 396.

[18] FERCHE 1974, p. 58.

[19] Notă rezervată în tabelul Gropşani.

[20] Notă rezervată în tabelul Gropşani.

[21] TEODOR E. 2000, dar mai ales în capitolul 9 din prezenta lucrare. Argumentele prezentate aici au scăpat însă atenţiei.

[22] TOROPU & 1971, p. 59.